Azi am fost prin spital (sarcină de serviciu şi dacă-i musai… ham!). De fiecare dată mă strânge în spate când urc scările din piatră, ciobite, stropite cu sânge, pe care ştiu c-au trecut milioane de oameni. Mulţi au urcat. Cine ştie câţi au mai şi coborât…
Mirosul. Îmi înţeapă nările. Mă sufocă. Îl simt ore în şir după ce ies. Îmi creează senzaţia de vomă. Pastile, mâncare la cazan, miros de trup care zace, toate amestecate şi eu îl inspir. Cu frică. La intervale cât mai mari de timp. Atât cât să nu mor sufocată. Mă înfioară. E mirosul bolii, al omului care zace şi suferă, al morţii care dă târcoale. E mirosul spitalelor din România, al oamenilor de aici, care nu mai au nici o speranţă, al suferinţei în tăcere.
idei amare 