Povara dreptului de a vota

Pentru mine dreptul (și obligația morală) de a vota a devenit o povară din ce în ce mai grea. Câți s-au luptat pentru acest drept, iar eu nu știu ce să fac cu el și s-ar putea să fie mulți ca mine (nu știu și, totuși, nu-mi doresc asta; prefer să fiu singura pentru că așa poate mai avem o șansă).

În turul doi din 2000, l-am votat pe Iliescu. Era primul meu vot și știu c-am avut emoții, că m-am documentat cu privire la importanța votului și i-am analizat pe candidați. Dar, am votat Iliescu pentru că mi-a fost mai frică de Vadim decât de tătuca. Am rămas cu un gust amar. Îmi pusesem atâtea speranțe. Visam cu ochii deschiși. Visam… Am votat de frică pentru un președinte în care nu am crezut, pe care nu mai vroiam să-l văd la conducere, care nu mă reprezenta.

La fel am visat în 2004, când l-am votat pe Băsescu. Eram studentă și-am stat la coadă ore bune, într-un hol îngust, cu lumină difuză și aer îmbâcsit. Am stat și-am votat. Am votat pentru un președinte în care nu mai cred (pe care l-am vrut demis, dar nu a fost să fie), pe care nu mai vreau să-l văd nici președinte, nici premier și nici măcar ministru pe undeva, care nu mă repezintă.

Acum am avut 14 candidați. Nu am avut încredere în nici unul. Am rămas cu doi: de unul mi-e silă, de altul mi-e frică.

Primul a sfidat cu nesimțire toate acuzațiile și dovezile legate de deja celebrul plagiat, și-a pus toate rudele, nașii, vecinii și mai știu eu pe cine în funcții cheie, a ieșit fruntaș în Moldova, dar n-a alocat un ban pentru a uni printr-o autostradă Estul de Vest și pentru a ne scăpa de sărăcia lucie de aici, le-a luat mințile amărâților c-un kilogram de făină și-un litru de ulei (nu numai el și nu numai în campania asta), a făcut și n-a făcut atâtea, iar pe 2 noiembrie a mai și încălcat dreptul a zeci, poate chiar sute de mii de români de a vota.

Al doilea e acuzat de trafic de copii, dar tace mâlc, are averi pe care nu le poate justifica (să nu-mi servească povestea cu banii făcuți din mediații că-l pun față în față cu sutele de mii de profesori care mai duc o normă acasă, după școală, și care n-au bani de achitat întreținerea la final de lună), are șase case, dar din câte citesc prin presă părinții lui stau în chirie, nu poate să rostească mai mult de cinci propoziții simple odată, dar e profesor (nu contează că-i de fizică și nici că are origini nemțești; este cetățean român și predă de trei decenii), are un oraș frumos, dar nu știu cât e meritul lui și cât meritul sibienilor.

Regert că le permitem mereu să răsară din nimic, le tolerăm prezența până când ne trezim că vor fotolii înalte și comode, ba-i mai și alegem, după care ne plângem soarta. Nu ne agităm niciodată înainte, nu spunem nimic, înghițim în sec și nici măcar în al 12-lea ceas nu ne trezim. De ce nu ne formăm politicienii de mici, iar la final să-i vedem că duc o luptă cât de cât cinstită?

Am libertatea să aleg. Am dreptul să aleg. Am acest drept de 14 încoace și, totuși, nu știu ce să fac cu el. M-am săturat să aleg un rău care-mi pare (la prima vedere) mai puțin rău. Nu mai vreau PSD la putere, m-am săturat de ei din ’90 încoace, dar nu mai vreau nici PDL (chit că se cheamă ACL, ABC, DEF sau cum mai vreți, tot ei rămân).

De fapt, m-am săturat să fie mereu aceiași oameni, să migreze periodic dintr-un partid în altul, să se scuipe în public, să ne arate toți cu degetul pentru că ai noștri nu știu să-și spele rufele în familie, să ne sărăcească și să ne vândă bucată cu bucată, să-și bată joc de noi, iar, la final, ei să rămână o mână de oameni, răsfirați în câteva formațiuni politice, dar prieteni toți între ei atâta timp cât mai au un ciolan de ros.

Nu cred în nici unul dintre cei doi rămași pe listele de vot din 16 noiembrie. Nu mi-l doresc pe nici unul. Și, totuși, am un drept pe care vreau să mi-l păstrez, pe care îmi doresc să-l merit și cu ajutorul căruia sper (din tot sufletul) să le ofer un viitor mai bun decât prezentul meu milioanelor de copii născuți și nenăscuți încă…

Doamna Firea, un kilogram de pietre, vă rog!

Politica e-o curvă și-o știm cu toții, iar campania electorală bate chiar și bulevardul roșu din Amsterdam (nu vreau să le jignesc pe doamnele și domnișoarele din vitrine și să le compar cu politicienii noștri, așa că-mi cer scuze anticipat)!

Rețeta pentru o campanie murdară și slinoasă:

• una bucată blondă celebră în România (că doar a apărut în Libertatea în costum de baie), purtător de cuvânt al actualului premier – Gabriela Firea
• un candidat pe care l-a luat gura pe dinainte și-a zis „Noi nu avem copii. Alții au investit în educația lor, noi în imobile” (ciudată exprimare pentru un profesor, dar l-au judecat și-l judecă alții pentru asta) – Klaus Iohannis
• o conferință de presă la Partidul Social Democrat (PSD) – pe 7 octombrie 2014

Cred că și declarația Gabrielei Firea va „rămâne în spațiul public” (ca s-o cităm pe doamna în cauză).

Să aruncăm cu pietre în cei care nu au copii, care nu pot avea copii sau care, pur și simplu, poate că nu-și doresc și sunt conștienți că nu-și pot asuma creșterea și educarea unui copil (al lor sau înfiat)!

Bravo, doamna Firea! Pietrele de unde le luăm?

http://andimanciu.wordpress.com/2014/10/07/firea-despre-klaus-iohannis-si-familiile-fara-copii-cum-e-in-tarile-civilizate/ (încercați să treceți peste greșelile gramaticale apărute în transcrierea declarației, dar vă rog să nu le ratați pe cele purtând „marca Firea”, celebru om de televiziune din România asta, unde cei fără copii trebuie să-și bage capul în nisip ca struțul și să nu viseze nici în ruptul capului la mai mult de atât).

P.S. 1. Nu-mi place Iohannis, la fel cum nu-mi plac Udrea, Tăriceanu, Ponta sau oricare altul dintre cei 14 candidați la prezidențiale (anul ăsta chiar că nu știu cu cine să votez), dar sigur ștampila mea nu va fi influențată de câți copii are fiecare acasă sau de cât de „rece” (alt citat din discursul doamnei în cauză) le este căminul.

P.S. 2. Când crezi că toate gafele tale nu-ți strică suficient imaginea, angajează un purtător de cuvânt înarmat cu mult tupeu, puțină logică și tone de pietre (pe cele la rinichi le facem singuri, după ce bem apa otrăvită din campaniile electorale)!

No simple recipe is that simple

I’m no chef and I can say that the food I cook is eatable (most of the times), but I usually lack inspiration and so I look over the Internet for recipes that are quick, simple and don’t need any special ingredients.  

Simple search for simple recipes

Google is my best friend and Romanian is my native language, so I look over the Internet for „simple recipes” (in Romanian) and I choose to enter the third link. Don’t ask me why, I guess I always feel like number three is for luck. And it may be lucky for some, but not for me, because there I found: „salmon with broccoli”, „mussels with garlic and parsley” or „noodles with nuts and moldy cheese”.

How can it be simple and how can I use only ingredients that I have in my kitchen?! I have dry parsley, some garlic, 13 nuts (don’t laugh, but I’ve just counted them) and some potatoes, but they can’t be used in any of these recipes.

Do you live with Jamie Oliver?

Come on, do you all „happen” to have saffron or rhubarb or endives in your kitchen? I don’t ever! I wish I had, but taking into account the fact that 100 grams of saffron (and I think it’s synthetic) is 7 euro (about 9-10 dollars), I can’t afford it. All I have in my refrigerator is milk because I like drinking my coffee with milk, some eggs (most of the times they are expired because I don/țt eat eggs and my partner, who is a great fan of them, always forgets to check out the food), sparkling water, some carrots and that’s it. And the only two things that are always in the fridge are milk and water.

So, how can you „happen” to have all that stuff? I understand if you tell me that you live in the same house with Jamie Oliver and, in that case, I also envy you (I guess?!), but otherwise, who shops for you?!

Mulţumesc!…

Primul text scris din capul patului şi primul „mulţumesc”… mulţumesc domnule D.

Mi s-a spus să scriu frumos (normal că nu la caractere se referea recomandarea), numai că în ultima vreme nu prea mai am chef nici măcar de scris, darămite de scris frumos.

E 13 martie 2010, ora 2.04. Stau în pat şi mă confrunt cu aceeaşi insomnie sâcâitoare, de care azi s-a prins mai ceva ca o lipitoare ideea stresantă că am mai îmbătrânit puţin. L-am ameninţat pe Răzvan că-l stresez până ce-mi dă toate detaliile legate de criza omului care nu are nimic şi ştie că totul trece pe lângă el, dar îl las să se bucure de Paris.

De Revelion nu-mi fac niciodată lista realizărilor, a eşecurilor de peste an ori a dorinţelor pentru anul ce vine, dar de aniversări mă cam macină gândurile legate de ceea ce nu am reuşit să fac, de dorinţele neîmplinite, de anii pierduţi în gol, de faptul că nu am nimic şi că nu merit nimic.

Şi totuşi am. Am pentru ce să mulţumesc în fiecare zi, deşi nu merit. Am prieteni care şi-au pus alarma la telefon numai ca să mă sune pe mine. Nu contează că uită ziua, nu contează dacă au ştiut-o sau nu vreodată, important e că există.

 Am prieteni care ştiu să critice şi pentru asta le mulţumesc. Care-mi ascultă again and again poveştile mai mult sau mai puţin plictisitoare. Care mă sună şi mă trezesc din somn în miez de noapte numai pentru că s-au ameţit şi se simt bine şi vor să mă bucur alături de ei. Care mă acceptă aşa cum sunt, o moldoveancă ciufută şi nevrotică ori o muiere cu gândire de bărbat, un hibrid ciudat, de multe ori stresant şi uneori amuzant.

Am prieteni care mi-au fost alături în cele mai urâte momente şi care de multe ori m-au ajutat să trec peste fără ca măcar să ştie. Care-mi vor fi alături dacă le-o voi cere numai pentru că sunt prieteni.

Pentru ei trebuie să mulţumesc acestei vieţi. Pentru că mi i-a scos în cale, pentru că m-a ajutat să mi-i apropii, pentru că m-a ajutat să-i păstrez, chiar dacă nu pe toţi şi nu pe cea mai dragă dintre toţi. Dar am avut-o alături 19 ani şi-o am în sufet de şase şi-o voi avea atât cât voi mai fi şi eu.

Deşi nu am tort cu lumânări aprinse, dorinţa tot mi-o pun. Mi-aş dori ca fiecare dintre prietenii mei, dintre oamenii la care ţin, să fie fericit şi mi-aş dori ca măcar o dată, măcar unul dintre ei să-i mulţumească vieţii că m-a scos în calea lui, că m-a păstrat.

Cred că sunt ani buni de când nu am mai intrat într-un anticariat… până azi

 Nu am mai inspirat praful în care zac minţile luminate ale lumii. Nu am mai simţit emoţia răsfoirii unei cărţi pe care un copil şi-a haşurat citatele ce i s-au părut importante ori un bunic i-a scris o dedicaţie.

De fiecare dată fac greşeala de-a trece mai departe. De-a încerca să-mi imaginez ce-i în spatele acelor cărţi ponosite. Cine le-a avut? De ce? Unde le-a ţinut? Îşi mai aminteşte de ele vreodată, de citatul haşurat cu mină de creion tocit ori de dedicaţia scrisă de bunic cu litere tremurate? De ce le-a dat? O fi plecat din ţară. N-o mai fi avut bani să trăiască. Ori poate c-a făcut prea mulţi bani şi crede că ceea ce-a citit şi l-a format nu are valoare.

Încerc să-mi imaginez poveştile vieţii lor. Aşa cum fac atunci când merg pe stradă ori în troleu. Îi analizez. Orice mişcare, orice privire, orice cută a hainei îmi atrage atenţia. Şi le creez deja povestea. Încă n-am avut curajul de-ai întreba direct. Dar poate că va veni şi acea zi.

 

Şi pentru cei care vor să redescopere mirosul de cerneală pe foi îngălbenite şi stau în Piatra Neamţ există două anticariate în oraş. Nu ştiu străzile, dar primul şi cel mai vechi (cel care era înainte lângă Anna Spa) este acum în sediul TLSIT, în zona din spatele Bisericii Precista Veche şi din spatele Liceului de Artă. Iar cel de-al doilea e pe o stradă paralelă cu piaţa Bistriţa, printre blocuri, pe strada de dinaintea intersecţiei de la Gostat. Stau mai bine cu orientarea în spaţiu decât cu explicaţiile 🙂