Mulţumesc!…

Primul text scris din capul patului şi primul „mulţumesc”… mulţumesc domnule D.

Mi s-a spus să scriu frumos (normal că nu la caractere se referea recomandarea), numai că în ultima vreme nu prea mai am chef nici măcar de scris, darămite de scris frumos.

E 13 martie 2010, ora 2.04. Stau în pat şi mă confrunt cu aceeaşi insomnie sâcâitoare, de care azi s-a prins mai ceva ca o lipitoare ideea stresantă că am mai îmbătrânit puţin. L-am ameninţat pe Răzvan că-l stresez până ce-mi dă toate detaliile legate de criza omului care nu are nimic şi ştie că totul trece pe lângă el, dar îl las să se bucure de Paris.

De Revelion nu-mi fac niciodată lista realizărilor, a eşecurilor de peste an ori a dorinţelor pentru anul ce vine, dar de aniversări mă cam macină gândurile legate de ceea ce nu am reuşit să fac, de dorinţele neîmplinite, de anii pierduţi în gol, de faptul că nu am nimic şi că nu merit nimic.

Şi totuşi am. Am pentru ce să mulţumesc în fiecare zi, deşi nu merit. Am prieteni care şi-au pus alarma la telefon numai ca să mă sune pe mine. Nu contează că uită ziua, nu contează dacă au ştiut-o sau nu vreodată, important e că există.

 Am prieteni care ştiu să critice şi pentru asta le mulţumesc. Care-mi ascultă again and again poveştile mai mult sau mai puţin plictisitoare. Care mă sună şi mă trezesc din somn în miez de noapte numai pentru că s-au ameţit şi se simt bine şi vor să mă bucur alături de ei. Care mă acceptă aşa cum sunt, o moldoveancă ciufută şi nevrotică ori o muiere cu gândire de bărbat, un hibrid ciudat, de multe ori stresant şi uneori amuzant.

Am prieteni care mi-au fost alături în cele mai urâte momente şi care de multe ori m-au ajutat să trec peste fără ca măcar să ştie. Care-mi vor fi alături dacă le-o voi cere numai pentru că sunt prieteni.

Pentru ei trebuie să mulţumesc acestei vieţi. Pentru că mi i-a scos în cale, pentru că m-a ajutat să mi-i apropii, pentru că m-a ajutat să-i păstrez, chiar dacă nu pe toţi şi nu pe cea mai dragă dintre toţi. Dar am avut-o alături 19 ani şi-o am în sufet de şase şi-o voi avea atât cât voi mai fi şi eu.

Deşi nu am tort cu lumânări aprinse, dorinţa tot mi-o pun. Mi-aş dori ca fiecare dintre prietenii mei, dintre oamenii la care ţin, să fie fericit şi mi-aş dori ca măcar o dată, măcar unul dintre ei să-i mulţumească vieţii că m-a scos în calea lui, că m-a păstrat.