Mulţumesc!…

Primul text scris din capul patului şi primul „mulţumesc”… mulţumesc domnule D.

Mi s-a spus să scriu frumos (normal că nu la caractere se referea recomandarea), numai că în ultima vreme nu prea mai am chef nici măcar de scris, darămite de scris frumos.

E 13 martie 2010, ora 2.04. Stau în pat şi mă confrunt cu aceeaşi insomnie sâcâitoare, de care azi s-a prins mai ceva ca o lipitoare ideea stresantă că am mai îmbătrânit puţin. L-am ameninţat pe Răzvan că-l stresez până ce-mi dă toate detaliile legate de criza omului care nu are nimic şi ştie că totul trece pe lângă el, dar îl las să se bucure de Paris.

De Revelion nu-mi fac niciodată lista realizărilor, a eşecurilor de peste an ori a dorinţelor pentru anul ce vine, dar de aniversări mă cam macină gândurile legate de ceea ce nu am reuşit să fac, de dorinţele neîmplinite, de anii pierduţi în gol, de faptul că nu am nimic şi că nu merit nimic.

Şi totuşi am. Am pentru ce să mulţumesc în fiecare zi, deşi nu merit. Am prieteni care şi-au pus alarma la telefon numai ca să mă sune pe mine. Nu contează că uită ziua, nu contează dacă au ştiut-o sau nu vreodată, important e că există.

 Am prieteni care ştiu să critice şi pentru asta le mulţumesc. Care-mi ascultă again and again poveştile mai mult sau mai puţin plictisitoare. Care mă sună şi mă trezesc din somn în miez de noapte numai pentru că s-au ameţit şi se simt bine şi vor să mă bucur alături de ei. Care mă acceptă aşa cum sunt, o moldoveancă ciufută şi nevrotică ori o muiere cu gândire de bărbat, un hibrid ciudat, de multe ori stresant şi uneori amuzant.

Am prieteni care mi-au fost alături în cele mai urâte momente şi care de multe ori m-au ajutat să trec peste fără ca măcar să ştie. Care-mi vor fi alături dacă le-o voi cere numai pentru că sunt prieteni.

Pentru ei trebuie să mulţumesc acestei vieţi. Pentru că mi i-a scos în cale, pentru că m-a ajutat să mi-i apropii, pentru că m-a ajutat să-i păstrez, chiar dacă nu pe toţi şi nu pe cea mai dragă dintre toţi. Dar am avut-o alături 19 ani şi-o am în sufet de şase şi-o voi avea atât cât voi mai fi şi eu.

Deşi nu am tort cu lumânări aprinse, dorinţa tot mi-o pun. Mi-aş dori ca fiecare dintre prietenii mei, dintre oamenii la care ţin, să fie fericit şi mi-aş dori ca măcar o dată, măcar unul dintre ei să-i mulţumească vieţii că m-a scos în calea lui, că m-a păstrat.

Popândăul conquiztador şi Woody cu web camu’

Popândăul meu (nume de cod pentru mama) a descoperit Conquiztador. Şi ce descoperire. Acum nici mouse-ul nu mai muşcă, nici erorile date de internet nu o mai sperie, nici înjurăturile rivalilor din joc nu o mai enervează, ba unde mai pui c-a învăţat să şi scrie vreo două cuvinte.

Mare realizare, mare. Acum are şi id de mess. Şi a mai descoperit şi emoticoanele ca să mă bombardeze pe mine, singurul om din lista ei, cu tot felul de feţişoare mai mult sau mai puţin vesele.

Şi uite aşa popândăul a învăţat să deschidă calculatorul la 52 de ani (vârstă pe care o ascunde) şi acum vrea să înveţe o mulţime de şmecherii computerizate pe care nici eu nu le ştiu, dar de care ea a auzit.

Oricum, Woody (nume de cod pentru bunica), la 81 de ani, e cu mult mai tare. Ea ştie şi de mes şi de web cam şi de discuţiile la microfon. La teorie e bună, la pus în practică mai greu pentru că ea n-are pe ce cameră şi calculator să pună stăpânire. Dar timpul nu-i pierdut…

Cred că sunt ani buni de când nu am mai intrat într-un anticariat… până azi

 Nu am mai inspirat praful în care zac minţile luminate ale lumii. Nu am mai simţit emoţia răsfoirii unei cărţi pe care un copil şi-a haşurat citatele ce i s-au părut importante ori un bunic i-a scris o dedicaţie.

De fiecare dată fac greşeala de-a trece mai departe. De-a încerca să-mi imaginez ce-i în spatele acelor cărţi ponosite. Cine le-a avut? De ce? Unde le-a ţinut? Îşi mai aminteşte de ele vreodată, de citatul haşurat cu mină de creion tocit ori de dedicaţia scrisă de bunic cu litere tremurate? De ce le-a dat? O fi plecat din ţară. N-o mai fi avut bani să trăiască. Ori poate c-a făcut prea mulţi bani şi crede că ceea ce-a citit şi l-a format nu are valoare.

Încerc să-mi imaginez poveştile vieţii lor. Aşa cum fac atunci când merg pe stradă ori în troleu. Îi analizez. Orice mişcare, orice privire, orice cută a hainei îmi atrage atenţia. Şi le creez deja povestea. Încă n-am avut curajul de-ai întreba direct. Dar poate că va veni şi acea zi.

 

Şi pentru cei care vor să redescopere mirosul de cerneală pe foi îngălbenite şi stau în Piatra Neamţ există două anticariate în oraş. Nu ştiu străzile, dar primul şi cel mai vechi (cel care era înainte lângă Anna Spa) este acum în sediul TLSIT, în zona din spatele Bisericii Precista Veche şi din spatele Liceului de Artă. Iar cel de-al doilea e pe o stradă paralelă cu piaţa Bistriţa, printre blocuri, pe strada de dinaintea intersecţiei de la Gostat. Stau mai bine cu orientarea în spaţiu decât cu explicaţiile

 

Eternii el şi ea

Plictisiţi unul de celălalt, dar speriaţi de ideea singurătăţii. Nu au încă dramul de curaj necesar ca să pună punct şi, mai ales, că să caute altceva şi-atunci se hârâie aşa de la o zi la alta în aşteptarea ceasului decisiv, în care unul va ceda şi va spune „pas” ori în care se vor lega pe veci în plictisul enervant.

Dar, pân’atunci… „Aşa-i că m-am îngrăşat?!”… întrebare agasantă, stresantă, odioasă, de care nu scapă nici măcar cei fără vedere, nici fără auz. Şi-atunci el ce să-i răspundă? Să-i zică „Da, mamă, dar numai puţin, un kilogram – două”. Ca ea să înceapă criza de nervi, cu lacrimi cât boabele de struguri daţi în pârg, să-şi smulgă părul din cap, să arunce cu ce-i pică la îndemână (şi normal că apucă numai i-phone-ul lui pentru care a îndurat multe şi i-a mai cumpărat şi vreo două parfumuri ca să nu-i scoată ochii), să cadă moale, ca o cârpă, pe canapea. Să-şi frământe mâinile, să-şi înroşească ochii până ce dârele de rimel să-i acopere cearcănele şi s-o transforme într-un raton deplorabil. „Deci nu mă mai placi. Nu mă mai iubeşti. Ştiam eu că te interesează numai prospăturile, cu carnea tare şi sânii zglobii. Dar ele-ţi gătesc, ha? Ele te aşteaptă ca proastele şi-ţi strâng şosetele aruncate prin hol? Ele înţeleg că azi n-ai chef şi că mâine te apucă criza bărbatului trecut de 30? Ele ştiu cât de posac poţi să fii uneori şi că ceea ce ieri era un pahar azi a devenit o sticlă?”… şi uite aşa îşi dă seama c-a nimerit răspunsul greşit la stresanta întrebare.

Şi dacă i-ar fi zis „Nu, puiuţ, deloc, ba parc-ai mai slăbit vreo două kilograme”. Crezi că asta ar fi mulţumit-o? Crezi că n-ar fi generat o altă criză. „Asta înseamnă că nu mai am nici sâni. Că blugii stau pe mine ca pe gard. Că mi se văd oasele bazinului prea proeminente. Că arăt ca o stafie. Că nu mă mai placi. Doar tu ziceai că-ţi place să simţi că ai pe ce pune mâna. Că”… că nu a nimerit nici de această dată răspunsul corect.

Şi crezi că de i-ar zice că arată la fel ca-n prima zi ar fi ok? S-o crezi. Păi de atunci susţine că oricum a mai slăbit vreo zece kile doar de dragul lui, iar acum el îi spune că-i la fel. După atâta efort. După atâtea pofte înfrânate. E la fel?!

Reacţia ei e la fel indiferent de răspuns. O ştie şi ea, o ştie şi el. Dar ei îi place să-l chinuie şi el e prea plictisit ca s-o oprească.

Urme de iarnă în Piatra Neamţ

Curtea Domnească prin vizor

Firimituri de istorie în Piatra Neamţ

Turnul lui Ştefan cu albastru de Voroneţ

Turnul lui Ştefan prin negura vremii

Nu-mi place mirosul de boală!

 Azi am fost prin spital (sarcină de serviciu şi dacă-i musai… ham!). De fiecare dată mă strânge în spate când urc scările din piatră, ciobite, stropite cu sânge, pe care ştiu c-au trecut milioane de oameni. Mulţi au urcat. Cine ştie câţi au mai şi coborât…

Mirosul. Îmi înţeapă nările. Mă sufocă. Îl simt ore în şir după ce ies. Îmi creează senzaţia de vomă. Pastile, mâncare la cazan, miros de trup care zace, toate amestecate şi eu îl inspir. Cu frică. La intervale cât mai mari de timp. Atât cât să nu mor sufocată. Mă înfioară. E mirosul bolii, al omului care zace şi suferă, al morţii care dă târcoale. E mirosul spitalelor din România, al oamenilor de aici, care nu mai au nici o speranţă, al suferinţei în tăcere.

Mirosul suferinţei şi al bolii