Ajută-l să trăiască!

Descoperă-l aici pe Marian. Citeşte-i povestea, încearcă să-ţi imaginezi dacă ai putea să-i trăieşti viaţa şi ajută-l să spere, să zâmbească, să trăiască…

Avem candidată la Miss Universe

Naţionalismul nu m-a caracterizat niciodată, ba chiar am blamat multe dintre caracteristicile noastre, ale românaşilor din ţara asta, care navighează în derivă de când m-am născut. Şi blamez în continuare.

Avem candidată la Miss Universe – Bianca Constantin. Şi nu numai c-o avem, dar mai stă şi-n acelaşi oraş cu mine. E drept că n-am văzut-o niciodată şi nici nu-i cunosc cei 4.000 şi ceva de prieteni de pe hi5 (am stat şi i-am verificat pe toţi în interes de serviciu). Şi-avem şi comentariile legate de succesul fetei. Doar… dacă trebuie să moară şi capra vecinului de ce n-am comenta şi despre o fătucă de 20 de ani care a vrut să facă ceva în viaţă?!

Sinceră să fiu, cred că trec zilnic pe lângă fete pe care le consider mult mai frumoase. Dar ele n-au fost acolo. Or fi fost concurente care arată mai bine, dar ele n-au câştigat. De ce? Poate pentru că Bianca a avut ceva aparte. C-o fi zâmbetul copilăros pe care mizează atât, c-o fi altceva, ideea e că a avut. Şi-atunci au sărit toţi şi-au zis că a avut pile. Şi dacă a avut ce-i rău în asta? Nu suntem o ţară în care totul funcţionează pe pile? De ce să nu fie şi ea o norocoasă?!
Şi dacă n-a avut? Dacă a meritat cu adevărat sau dacă n-o fi meritat, dar a avut noroc?! De ce nu învăţăm niciodată să felicităm un om şi, eventual, să ne ambiţionăm să realizăm şi noi ceva în viaţa asta seacă şi fără rost?!

E drept că nu ştie cine-i primul ministru al ţării. Dar la ce i-ar folosi să ştie de Boc? Îi dă el ceva? Nu! Las’ că ştiu părinţii ei că doar contribuie destul la bugetul naţional ca să sposorizeze şi fotoliul moale de prim-ministru. Şi va şti şi ea atunci când va ajunge să lucreze şi să aibă nevoie de un loc de muncă, de salarii mai mari şi de legi care să-i surâdă.

Şi câţi vor şti de Boc pe plan mondial? Oare ştie cineva?! Dar câţi vor şti de ea dacă va reuşi să facă figură frumoasă acolo? Garantat că, măcar pentru câteva secunde, milioane de oameni din 170 de ţări îi vor auzi numele şi-i vor vedea zâmbetul copilăros. Şi-atunci să vedem cine ne va promova ţara mai bine. Guvernul, cu imbecilele şi multiplele programe ori o fătucă de 20 de ani, cu hăinuţe roz şi zâmbet de copil…

M is for Michael

M-am întors în spaţiul virtual şi sper să nu mai absentez atât. Eu m-am întors, iar Michael s-a dus.

Mă înreba cineva zilele trecute dacă mă afectează. Iniţial am ridicat din umeri. Nu moştenesc nimic, deci nu mă dau de ceasul morţii asemeni familiei lui. Nu-i am albumele, nu am făcut parte din vreun fun club, nu a fost rudă cu mama şi nici n-am servit cafeaua de dimineaţă împreună. Aşa că am fost tentată să spun că nu-mi pasă.

Şi-atunci mi-am amintit. Mi-am cumpărat o mască din carton care-i imita chipul. De ce? Pentru că aveau toţi copiii de vârsta mea. Pentru că da, eram prin şcoala primară. M-am tuns asemeni lui. Asta după ce se albise destul de mult şi-şi schimbase look-ul. Am imitat mişcarea din „It’s black, it’s white”. Nu la mişcările ce l-au consacrat mă refer, ci la alea cu feţele care se schimbă. Mi-am dat seama că-i ştiu majoritatea melodiilor, chiar dacă n-am fost fan.

Este simbolul copilăriei mele. Întotdeauna am spus că, dintre toţi interpreţii care s-au tot perindat în ultimii ani, cei care vor rămâne în istorie vor fi Michael şi Madonna. Şi el a devenit deja istorie. E istoria copilăriei mele uitate, a primelor escapade în discotecă, a primelor flirturi inocente, a schimbărilor de look şi de mentalitate. M… is for Michael. Sper numai să nu devină prea curând şi pentru Madonna pentru că mi s-ar duce cu totul simbolurile copilăriei.

Pe când ne-o fi mai bine

Zambilica mă ceartă că n-am mai scris. Nu mai am net acasă (pentru că n-am plătit, normal). Nu am luat încă salariul ca să am cu ce să plătesc (dar e pe vine ). La serviciu (de unde scriu acum) a fost cam aglomerat pentru că l-am schimbat şi mai durează până ne intrăm în ritm. Şi-atunci plec ochii în pământ şi-mi fac mea culpa. Dar şi când mi-oi lua revanşa…

Poate c-oi scrie odată şi-odată şi despre marele bâlci al politicii actuale. Despre scaune electrice şi droguri legale promise în plină campanie ori despre cum s-au schimbat unii după ce-au ajuns cu nasul puţin mai sus de biroul de profesor bugetar.

Sau poate că v-ar interesa mai mult să ştiţi cum am trăit de două luni încoace cu aer şi ce soluţie voi găsi (asta dacă se mai întâplă şi minuni pe lume) să fac rost în 25 de zile de 1.000 de euro ca să-mi achit un credit… asta în condiţiile în care salariul meu face cât o treime din datorie şi din ceea ce voi primi luna asta trebuie să mai achit şi facturile ca să mă întorc la civilizaţie.  

Dar dacă vă interesează mai mult prin ce peripeţii mai trec amicii mei atunci când vine vorba de „pescuitul sportiv”prin barurile patriei, puteţi să daţi şi voi un semn că fauna-i suficientă, după cum am mai scris.

Până am bani de net şi ajung să-l plătesc şi reintru în circuitul virtual, să trăiţi bine (mai bine ca mine măcar şi cel puţin la fel de bine ca fetiţele de preşedinţi).

 

P.S. Ştire de ultimă oră. La 7.32 am ridicat primul salariu de la noul loc de muncă. Acum să văd cât de repede scap de el şi ce-oi mai face după

Păpădii

Păpădii în univers

S-aveţi noroc

S-a vândut, dom’le, s-a vândut

Tare fătuca – http://ideiamare.wordpress.com/2009/04/02/2-aprilie-2009/

Nu numai că a fost propriul peşte, dar a mai anunţat că i-a şi plăcut să se vândă. „Tânăra care şi-a vândut virginitatea la licitaţie, pe internet, vine cu detalii picante din prima ei noapte de amor. Norocosul câştigător?! Un italian de 45 de ani, brunet, cu ochii verzi şi cu un zâmbet cuceritor” (ziarul Click).

A primit 10.050 de euro. I-a băgat la teşcherea. A luat calea Italiei. A ajuns în Veneţia şi şi-a îndulcit sosirea cu bomboanele oferite de cumpărător. A ajuns la hotel. A renunţat la prezervativ (că aşa promisese). Ţac-pac s-a trezit c-a rămas fără bunul licitat. Dar cu 10.000 de euro în buzunar şi cu promisiunea că data viitoare nu-i mai cere bani.

Scurt (c-a fost o singură dată). Cam scump (pentru el). Cam sec (pentru ea).  

 

Şi tot de-acolo

Când mai ai bonuri de casă de la cumpărături, bilete de troleu ori facturi inutile, nu le arunca. Nimic nu se pierde, totul se transformă! Fie le faci cornete de seminţe dacă ţidulele sunt mai mari, fie le transformi în mici proiectile demne de aruncat pe la mesele vecine din baruri pentru a atrage atenţia (am păţit-o şi eu, deşi nu eram ţinta vizată).

Da’ te-ai gândit vreodată să transformi bonurile de benzină în cărţi de vizită? Uite asta da invenţie ce merită brevetată. Şi tot Zambilica a păţit-o…

 

Una bucată nene, posesor de maşină. Trafic. Zambilica e pieton devotat (asta numai atunci când are de mers distanţe scurte şi nu merită să-şi mai ia maşina). Şoferul o urmăreşte. O opreşte. Şi-ncearcă marea cu degetul.

Cică el ar vrea să se cunoască mai bine. Zambilica nu prea, dar cum e o delicată din fire, îi spune că se grăbeşte şi n-are timp de făcut cunoştinţe. El insistă. Cere un număr de telefon. Ea găseşte scuza ideală: „N-am telefon” (mai bine te-ar trimite la origini decât să-ţi spună că n-are mobil în era asta). Atunci se oferă el să-i  dea numărul ca să nu fie chiar agasant. Şi-i întinde… un bon de benzină de 10 lei. Pe verso era scris un nume indescifrabil şi un număr de telefon.

Ea s-a blocat, dar mirarea i-a fost şi mai mare când a văzut că din portofel răsărea un maldăr de chitanţe de la peco, toate cu acelaşi înscris pe verso. Să mai zici că românu’ nu-i  inventiv…

Din grădina Zambilicăi

Când am zis că fauna-i bogată… au mai sărit vreo doi iepuri la interval. Şi ăştia nu-s din grădina mea, ci de prin alte locaţii. Sursa –( nume de cod) Zambilica.

 

Colegii de serviciu rămân întotdeauna un subiect tabu. E mai bine să păstrezi liniştea decât să te aventurezi în judecăţi de valoare şi comentarii acide la adresa lor. Zambilica noastră îşi schimbă serviciul. Alt loc de muncă, alţi colegi. Dar cum găurile din uşa poveştilor din copilărie rămân acolo, aşa rămân şi foştii colegi de serviciu în agenda telefonică. Şi aşa rămâi şi tu în agenda lor.

Un coleg (nu spui cine pentru că nici nu-l ştiu, dar aş putea să aflu, numai că nu-i stric imaginea) sună pe draga Zambilica. După ţâr-ţâr-ul de rigoare, Zambilica răspunde. Ba chiar îşi mai pierde şi timpul discutând cu el până când…

Şi-atunci devine agasant. Ea refuză politicos. El insistă. Ea refuză puţin mai dur. El nu renunţă. Ea înjură, el se jură că nu vrea relaţie cu Zambilica noastră şi asta pentru că are deja o relaţie stabilă. Dar vrea… un futai rapid (e drept că Zambilica s-a exprimat politicos şi de această dată şi a numit dragostea iepurească „ aventură de-o noapte”). Şi e disponibil oricând şi la orice oră.

Asta da ofertă de nerefuzat. Aplauze la scenă deschisă, Dumnezeu prins de-un picior, fericire şi extaz. Şi răspunsul final (tot politicos, cum altfel): „Mulţumesc” („Nu am putut să-i zic că de-o să am nevoie vreodată de …. o să apelez la el”).

Eu aş fi putut, de fapt… chiar am făcut-o (la spus mă refer, că la apelat nu; şi asta nu pentru că viaţa ar fi r oz întotdeauna).